A trecut mai bine de o săptămână de la revenirea din vacanţă… si din nou convingerea că românii noştrii nu ştiu să facă turism.
Pe când şi-n ţărişoara noastră un hotel cu tot răsfăţul din lume ori măcar o faleză amenajată ca aceasta ?
Intrarea în hotel
Vedere a hotelului dinspre Marea Mediterană
Porţiunea dintre piscina hotelului şi mare
Sunt cuvintele ei, ale Lianei, femeia pe care am admirat-o enorm pentru felul în care a ştiut să trăiască, să iubească. Singura care, atunci când nu ştiam dacă ceea ce simt este corect sau nu mi-a spus că da, există lucruri în viaţă care merită totul. Şi nici măcar n-am avut îndrăzneala să merg s-o întreb, ea a fost cea care şi-a cuibărit trupul pe-un scaun de laborator să-mi spună cum simte şi cum crede viaţa.
Dragă Liana, erai atât de puternică în ochii mei încât n-am crezut nici o clipă că nu vei ieşi învingătoare din lupta aceasta chinuitoare. Rămâi în pace şi crede că-ţi vor duce dorul toţi acei oameni care au avut marele noroc de a te cunoaşte.
Traznită asociere veţi zice, normal doar este din grupa „Stupidities”. Iar ce-i care-au mai aruncat o privire pe aici ştiu că în secţiunea aceasta e vorba de lucruri care, culmea… se întâmplă.
Încercând să schimb uşa de la intrare în decembrie anul trecut, dau, spre marea mea bucurie (după o experienţă neplăcută cu un aşa-zis meşter care mi-a lăsat nişte ziduri mai strâmbe decât erau la început) de o firmă în care mi-a plăcut enorm stilul: simplu, direct, la obiect şi care culmea, răspunde obiectiv şi cu explicaţii clare prin email. Poate doar pentru că este condusă de un tânăr cu studii superioare care nu s-a sfiit să pună mâna pe trafalet şi să termine treaba angajatului. Cum am vrut să schimb o usă dublă acum câteva zile, am făcut din nou apel la firma aceasta pentru că stilul românesc este: firma „x” îţi face uşa (şi mare noroc dacă ţi-o şi aduce acasă), meşterul „y” o montează şi apoi vine meşterul „z” pentru reparaţii. Cum de meşteri eram sătulă, m-am bucurat tare mult să aflu că cei despre care vorbesc fac şi montaj de uşi, nu doar reparaţii. Aşa că, bucuroasă că substitui perechea („y”, „z”) cu ceea ce ştiam că se caracterizează prin profesionalism, îl chem pe om să vadă despre ce este vorba. La un pahar de vorbă, aseară, omul povesteşte cum cei de la finanţe l-au vizitat zilele trecute pe el, care este o firmă cu 6 angajaţi şi care face lucrări mici, de reparaţii, să-l amendeze pentru că…nu are toaletă ecologică. Adică vă daţi seama, cum să vină omul să dea jos o uşă şi să o fixeze pe cea nouă fără să care după el toaleta ecologică de la sediul firmei până la mine acasă?… dacă zic domnii de la finanţe că trebuie…trebuie. Nu mă pot abţine deci să nu întreb: un astfel de maestu în stupidităţi, oare ce explică propriului copil când acesta îl întrebă: „tata, ce este aceea o stupiditate”?
Zilele trecute, vorbind cu mama, îmi povesteşte cum încercarea de a trimite o scrisoare în Austria a dat greş. Scrisoarea în cauză, o biată coală A4 împăturită, a trimis-o prin poşta noastră românească de la un ghişeu din unul din oraşele Drăgăşani sau Rm. Vâlcea (nu mai ştiu), înmânând plicul unei domniţe şi accentuând, că este vorba de o scrisoare pentru Austria şi că nu ştie care este valoarea timbrelor. Doamna de la ghişeu s-a uitat pe un tabel şi i-a spus: „un leu şaizeci”. Cum mama trimite scrisori destul de des, ştia că timbrul pentru Romania este un leu şi a întrebat-o: „Cum doamnă, 1 leu 60, că pentru Romania este 1 leu, nu se poate să fie doar 1 leu 60″. Doamna de la ghişeu s-a mai uitat o dată în tabel şi i-a arătat şi mamei că acesta este tariful. După câteva zile primeşte acasă scrisoarea în cauză cu menţiunea că este netimbrată corespunzător!!??!! A mers la poşta din comună şi poştaşul i-a spus, consultând un tabel cu tarife …”un leu şaizeci”!!
Iar eu am căutat pe site-ul Poştei Române şi am găsit acelaşi „un leu şaizeci”. Apoi am făcut poze la scrisoarea în cauză şi am trimis imaginile … prin email.
Zilele trecute am avut curiozitatea să văd ce se ascunde sub minunatul buton intitulat Top Site-uri al unui director de căutare.
Cu îngăduiţa voastră, voi sări peste al doilea link, presupunând că a ajuns din „întâmplare” în top. Aşadar, făcând abstracţie de dumnealui, umila mea părere ar fi că decadenţa auditoriului român în materie de preferinţe muzicale există, se menţine şi probabil se şi amplifică.
Există atâtea variante în care-ţi poţi simţi sufletul pustiit. De dimineaţă m-am trezit cu un gând trist, dar liniştit, la cei pe care-i iubesc şi preţuiesc nespus şi la câţi dintre ei mai sunt ori nu mai sunt în preajmă. Făcusem oarecum o listă în gând în timp ce beam cafeaua, aşa, ca o înşiruire întru veşnicie, un soi de bază de date cu nume, imagine, set de amintiri ca să spun sec. Apoi, spre amiază un telefon mi-a bulversat lista şi-am priceput că oricât de senine ne-ar fi gândurile, tot va exista cineva care să le tulbure. Şi lista mea n-a mai ajuns pe blog, a rămas doar dezamăgire şi atât.
Aşa că acum, în loc să număr câte articole are baza mea de date, număr de câte ori mi-am simţit inima şi sufletul în pustiu.
Iată că am mai vieţuit o lună. Bonsaiul n-a murit, ba chiar a făcut ramuri de-a dreptul, taximetriştii n-au învăţat încă să nu-şi mai parcheze minunatele gălbenele în intersecţii, sărbătorile de data asta chiar se apropie cu adevărat, magazinele sunt deschise non-stop dar funcţionează permanent doar o treime din case, meşterul mi-a promis astăzi a doua oară că vine şi mi-a oferit încă o amânare, pe încă o zi tocată fără milă, doar vecinul meu de la 4 s-a mai educat un pic şi nu-şi mai pune bolovanul pe minunatul lui loc de parcare. Aşadar: am evoluat au ba ?
Sincer nici nu ştiu dacă-mi mai pasă… am reuşit să accept cu destul de mare greutate, ce-i drept, că timpul se măsoară altfel la prea mulţi, că ceea ce definesc unii drept câteva minute se dovedeşte a fi măcar un grup de două ore compacte, că dăm 6-7 telefoane fără să stabilim altceva decât că în cursul zilei de mâine te sun sau mă suni ca să stabilim…
Mai pot pune ghemuite la gura sobei doar aminitirile, iară pe mine doar într-un vis frumos… că nu mai am sobă…aşa că ce mai contează de am evoluat au ba, când toate gândurile merg spre înapoi, spre ce am pierdut, spre ce nu mai am, spre ce n-o să mai revăd…spre ce a murit în mine, lângă mine, prin mine…
Mai sunt două zile până la premierea câştigătorilor concursului ce-ţi poartă numele. Din păcate şi anul acesta tot mama va fi cea care va aprinde o lumânare şi pentru mine. Dar tu vei ştii să ierţi de acolo din ceruri şi sper să te bucuri un pic pentru că n-am lăsat niciodată ca minunea numită matematică să dispară din viaţa mea şi iată, aşa cum ţi-am promis, concursul continuă şi a ajuns la ediţia a doua.
Pot să-ţi spun că anul acesta ne-am descurcat mai bine, copilaşii au venit mai pregătiţi şi de la mai multe şcoli, am pregătit premii care-i vor încânta pe câştigători cu mult mai mult decât anul trecut. De un sigur lucru îmi pare rău, că cei de la şcoala unde ai lucrat nu mai au parte de dascăli care să-i înveţe să gândească, nu doar să memoreze…
Bazarul de idei 