Există atâtea variante în care-ţi poţi simţi sufletul pustiit. De dimineaţă m-am trezit cu un gând trist, dar liniştit, la cei pe care-i iubesc şi preţuiesc nespus şi la câţi dintre ei mai sunt ori nu mai sunt în preajmă. Făcusem oarecum o listă în gând în timp ce beam cafeaua, aşa, ca o înşiruire întru veşnicie, un soi de bază de date cu nume, imagine, set de amintiri ca să spun sec. Apoi, spre amiază un telefon mi-a bulversat lista şi-am priceput că oricât de senine ne-ar fi gândurile, tot va exista cineva care să le tulbure. Şi lista mea n-a mai ajuns pe blog, a rămas doar dezamăgire şi atât.
Aşa că acum, în loc să număr câte articole are baza mea de date, număr de câte ori mi-am simţit inima şi sufletul în pustiu.
ianuarie 19, 2008 la 8:26 pm
Si eu patesc asa, gandindu-ma, de obicei seara, la cei dragi, la cei pe care i-am lasat in urma odata cu terminarea liceului. Dar se intampla sa primesc in cele mai neasteptate momente un semn, ca totusi nu a fost in zadar nimic din ceea ce s-a intamplat, si ca totul in viata are un rost. Nu il afli atunci, nu ii dai importanta pe moment, dar dupa ceva ani, dupa ce nu te mai vezi zi de zi cu acele persoane realizezi ca iti lipsesc.
Recunosc ca acum am alti prieteni, alte mentalitati, dar un gol a ramas. Dar pot spune ca am cel mai bun prieten din lume(
stii despre cine vorbesc), si am o prietena foarte buna care desi este departe, uite ca ma face sa ma gandesc la lucruri pe care am refuzat sa la impartasesc.
Multumesc.
ianuarie 20, 2008 la 9:08 am
Atunci poate ca justificarea a ceea ce se intampla ar putea fi ca Alex avea nevoie de un zambet