Liniarizarea sentimentelor
Scris de gratiela pe octombrie 3, 2007
Când o funcţie nu are nici maxime şi nici minime s-ar zice că este liniară. Aşa şi cu sentimentele. După ce te saturi de extreme, înveţi să devii liniar. M-am tot întrebat dacă este ok. Şi evident că răspunsul a venit imediat: nu este. Pentru că este ca un soi de plictis instalat peste tot. Şi atunci de unde vine aşa, măcar o dată pe zi, măcar la ceas de umbră, starea aceea de certitudine că este ok să devii liniar? Aş zice că doar din cauză că minimele m-au rănit prea mult. Am trăit zilele trecute o privire. Nu, nu e ciudat să spui că “ai trăit o privire”. Acea privire care nu te pătrunde, nu te răscoleşte este o privire şi atât, nu una trăită. Şi mi-a fost teamă s-o las să-mi bântuie visele; ar fi fost un maxim poate, nu un minim…Doar că minimele m-au rănit prea mult… Astfel că am rămas la f(x)=ax+b.
