Vacanţa pe stil cald

Recunosc, înainte de plecare, aveam o părere cam la 180 de grade faţă de ceea ce cred acum referitor la Turcia. Am stat şi am analizat care imagine s-ar potrivi mai bine şi, chiar dacă Kusadasi e un oraş al apelor, deci plaje, vapoare, hotele ar fi ceea ce caracterizează acest colţ de lume, am decis că poza aceasta spune mult mai multe. De ce? Nu doar pentru că surprinde o moschee ci multe altele.

Prima trezire în prima dimineaţă petrecută acolo a fost undeva în jurul orei 4:30 şi n-a fost de la zgomotul străzii sau de la un cântec de cocoş care a venit mult mai târziu ci de la cântecul de rugă venit din vreo moscheie de prin apropierea acelui hotel de tranzit. Iar credinţa aceasta le aduce cred eu şi cinstea, moralitatea şi asta este de admirat. De câte ori aţi mers la marea noastră cea dragă sau la o piscină lăsându-vă pe plajă rucsacul cu toate cele necesare, inclusiv un aparat foto, fără teama că la întoarcere şezlongul nu mai are nimic pe el ?

Apoi, turcii cred ca sunt înainte de toate naţionalişti. Poate nu este termenul potrivit, poate patriotism ar fi mai corect spus, deşi cuvântul acesta s-a deteriorat atât de mult la noi. Maşina din imagine are un steag al ţării şi acesta nu este deloc un lucru rar. Apoi, dacă vă uitaţi cu atenţie la celalalt colţ de maşină veţi descoperi că este o dubiţă destul de ponosită, lucru care nu este jenant pentru turc şi asta pentru că familia lui trebuie să traiască, deci orice job e binevenit, inclusiv acela de a căra diverse lucruri de ici colo.

Pe blocurile din zare se zăresc acele sisteme de încălzire solare tipice oricărei clădiri. Dacă natura le-a dat temperaturi cu greu de suportat de noi, europenii din zone ferite de arşiţă, ei au ştiut să-şi rezolve încălzirea într-un mod care cred că este de admirat. Apoi, deşi atâta arşiţă zilnică usucă aproape totul, e impresionant câtă grijă au faţă de plante şi asta nu doar în parcuri şi zone amenajate ci şi pe orice stradă, fie că este arteră principală sau doar o străduţă. Despre pământ e cam impropriu să vorbeşti pentru că este doar stâncă. Şi totuşi, în stânca aceea, în colinele pline de praf bătut de vânt cald şi uscat, întâlneşti oameni cu suflet adevărat. Pe un vas de croazieră, o tânără plecată de 8 ani în Anglia îmi spunea cât de mult seamănă ploile şi ceaţa londoneză cu sufletul lor rece, distant şi cât de mult tânjeşte după căldura sufletească şi cea a soarelui, singurele care-i dau bucuria de a trăi.

Astfel, deşi pare un pamânt uitat de Alah, oamenii aceştia au toată admiraţia mea pentru modul sublim în care îşi înţeleg trecerea.